Ador poveștile emoționante. Ca și instructor de business pentru terapeuții CranioSacral, am ocazia să aud multe povești de acest gen, despre transformările care au loc pe masa de tratament. Și din când în când revin la cele care stârnesc ceva înlăuntrul meu. Ceva asemănător s-a întamplat și când am primit următorul eseu de la Jeannine Wiest, un terapeut CranioSacral din California de Sud. Este un exemplu usturător despre libertatea pe care o simțim atunci când eliberăm vechile și istovitoarele povești care rămân blocate în țesut. Lectură placută!

“Șoldul scânteietor” de Jeannine Wiest, LMT, CST

O durere puternică îmi atrage atenția. Trebuie să fac ceva să calmez starea sâcâitoare pe care o am din cauza durerii care îmi strânge ca într-un arc șoldul drept. Așa că mă hotărăsc să merg să o văd pe Abigail, un terapeut CranioSacral despre care am auzit lucruri bune. Lucrează în afara orașului în care locuiește, undeva lângă plajă.

O găsesc ușor. Am ajuns mai devreme, așa că mă mai învârt puțin prin oraș și dau de magazinul de chilipiruri. Intru, încercând să-mi amintesc ce mi-ar mai trebui pentru acasă. Găsesc niște căni pe care scrie: “Societatea Oficială de Sarcasm: De parcă ne-ar păsa ce bei”. În starea existențială în care mă aflu, cumpăr două.

Stomacul meu tremura de frică în timp ce mă îndrept către casa lui Abigail. Parchez mășina, însă mai am 10 minute de așteptat, așa că pornesc radioul. “You know that I could use somebody…” (Știi că m-aș putea folosi de cineva) Kings of Leon. îl ador.

Au trecut doar 3 minute. Poate ar trebui să mai aștept puțin. Un grădinar își pornește suflanta două case mai încolo. Un alt bărbat își târșâie picioarele cu un pudel după el care îmi amintește de câinele meu din copilărie. Ok, hai să sun la sonerie. Intru într-o curte mică și cărămizie cu un cactus, un windchime (clopoței de vânt) și trei perechi de pantofi. Abigail apare îmbrăcată într-un tricou Esalen și cu o pereche de pantaloni cu șiret. Coborâm împreună în camera de tratament.

Mă lasă să mă instalez și îmi spune să mă așez pe masa de tratament, cu fața în sus. Camera albastră are dulapuri pline de cristale și de carți. Lumina este difuză. Încerc să-mi golesc mintea de magazinul de chilipiruri, animale din copilărie și așteptări. Abigail intră în cameră. Îi simt căldura palmelor în timp ce se conectează cu tălpile mele și cu ritmul cranial. Se simte ca un zbârnăit de electricitate sonică. Îmi palpează partea din fața a corpului și mă întreabă despre operațiile pe care le-am făcut, în timp ce mâinile ei se mută către oasele iliace. Îi spun că am avut două laparotomii.

“Acum cât timp ? ” mă întreabă ea.

“Demult,” îi răspund. Mâinile ei îmi strâng abdomenul ca un sandwich.

Dintr-o dată sunt în clasa a 6-a. O serie de amintiri îmi inundă conștiința în timp ce mă cufund în starea SomatoEmoțională. Mă văd pe mine la vârstă de 10 ani, în baia unei școli din New York, împreună cu Pam Maher. Ne uităm amândouă în oglindă. Pam are părul lung, blond roșcat și îl poartă despletit, cu cărare pe mijloc, la fel ca Joni Mitchell. Trăsăturile ei sunt slabe și osoase. Își colorează buzele mici cu gloss Yardley Pot. Este model, poartă lucruri pe care eu nu le-am văzut niciodată în mall-ul Green Acres din Long Island.

Astăzi poartă un costum în două piese, din piele întoarsă, a cărui nuanță roșcată se asortează foarte bine părului ei. Partea din fața și cea din spate sunt legate între ele prin inele din carapace de țestoasă, așa că în ambele părți este un spațiu de 5 cm. Nu este vulgar datorită maioului maro-striat pe care îl avea pe dedesubt. Această imagine a fost ascunsă în șoldul meu drept.

“Unde ești acum, Jeannine? ” mă întreabă Abigail.

Îi spun că sunt în baie cu Pam. Mi se formează lacrimi. Șira spinării mi se înfioară de la gât până la șolduri.

“Ce se întâmplă acolo? ” mă întreabă ea încet.

“Se machiază” îi răspund. “Mă prefac că mi-am uitat fardurile acasă, dar în realitate eu nu am așa ceva.”

Mă cuprinde un val de greață în timp ce o văd pe mica Jeannine simțindu-se inferioară lui Pam. O lacrimă îmi pică pe obraz și fuge către ureche.

“Spune-mi mai multe, ” îmi spune neutru Abigail.

“Ea este model. Tocmai a pozat pentru revista New York Times. O întreb cum este să fii singură pe o pagină întreagă.”

Șoldul meu urla de durerea unei artrite în devenire, însa eu nu am artrită. Acum Abigail îmi strânge șoldul ca un sandwich.

“O întrebi ceva?” continuă ea.

“Pun întrebări pentru că vreau să-mi imaginez cum este să fi în mijlocul unei reviste. Mă simt atăt de prost, de parcă ea știe lucruri pe care eu nu le voi afla niciodată.”

Se lasă liniștea. Fașcia mea se deplasează pentru a găzdui această atenție concentrată. Abigail rămâne nemișcată. Lacrimi îmi umplu fața.

Observatorul din mine este încantat și curios de ceea ce urmează să se întample. Fiind neutru pe masa de tratament îmi permite să fiu martoră la deșirarea traumei. Este cea mai tare metodă de a explora.

Sunt înca în baie cu Pam. Își tapează părul, și mi se pare ciudat că tot drept stă. Eu nu aș putea niciodată să îmi tapez părul.

“Cum te simți când știi că te-au ales pe tine?” am îndrăznit eu.

“Nu știu” îmi răspunde Pam.

Este evident că răspunsul ei mă doare, însă ignor asta. Până la urmă este prietena mea și vreau să aflu.

“Haide Pam, cum să nu știi?”

“Nu știu pentru că eu nu-mi pun întrebări idioate,” îmi spune ea.

Uimită, mă întreb, “Oare am auzit bine? Ce vrea să spună?”

Apoi realizez. Oh, oh nu. Jeannine, femeia adultă, privește de pe masa de terapie, 40 de ani mai târziu, și vede ce face Jeannine din clasa a 6-a în acel moment. Își părăsește corpul pentru a se proteja singură. Ia decizii referitoare la ziua aceea, care au rămas blocate în soldul meu de 50 ani.

Abigail observă ce se petrece. “Tocmai s-a eliberat o mare masă de căldură” spune ea. “Simți și tu?”

“Sunt invizibilă” plânge copilul de clasa a 6-a din mine.

În acel moment mi-am confirmat singură ceva. Sunt o proastă. Pam nu ar fi spus-o dacă nu ar fi fost așa. Intru într-una din cabinele din baie și închid ușa.

Abigail murmură ceva, dar nu o pot auzi. Ridicând puțin vocea, îmi spune, “Zi-mi mai multe despre a fi invizibil” Vocea ei pătrunde în cabina unde eram blocată, în clasa a 6-a.

“Inima mea,” îi spun.

“Inima ta…” Abigail repeta încet. “Ce e cu inima ta?”

“M-a înjunghiat în inima cu cuvintele ei.”

“Te-a înjunghiat…”

“Da. Pam, prietena mea perfectă” mă smiorcăi eu.

“Dar cum rămâne cu inima ta?”

“Inima mea este mare și neglijentă, nu este cool.”

“Mare, neglijentă, nu este cool, ” încearcă Abigail să oglindească ce-am spus eu. “Așa să fie, oare?”

“Mmmhmm, ” spun eu șoptit. “Trebuie să o ascund.”

“Să o ascunzi? De ce? ” mă întreabă Abigail.

“Trebuie să o ascund ca să o fac să încapă în corpul ăsta.”

Mă liniștesc în timp ce o senzație mai ușoară începe să mi se scurgă prin șold. Trec câteva minute. Corpul meu începe să intre în conștiență.

De-a lungul anilor am spus povestea asta psihologilor și iubiților mei, subliniind momentul în care am decis că sunt o proastă. Niciunul dintre ei nu i-a oferit corpului meu eliberarea durerii provocate de cuvintele lui Pam, care a rămas blocată timp de 40 de ani în șoldul meu. Acum energia aceea blocată s-a pus în mișcare.

Abigail mă întreabă dacă vreau să refac scena. Are o mână pe șold și una pe inima mea.

“Aș vrea să trag chiulul, să mă duc pe mine, cea din clasa a 6-a, în parc, și să mă scot din baia aia înainte să mă ascund în cabină și să mă prefac că totul este bine,” spun eu.

“Vrei să te ajut?” mă întreabă Abigail.

“Nu, o să ies dansând din clădire și o să mă îndrept către Central Park.”

Și fac asta în mintea mea. Simt în viscere cât de eliberator este să schimb cursul acestei povești și să alerg către copacii verzi cu inima mea mare și neglijentă.

“Ce simți acum în șold?” mă întreaba Abigail.

Îl simt gol, ”îi răspund, ca o mare galerie de artă din oraș, care așteaptă să se umple cu artă.”

Niciodată nu m-am gândit la o asemenea analogie și tocmai asta mă fierbe.

“Cu ce ai vrea să o umpli? ” mă întreabă ea.

“Cu scântei, ” îi răspund. “Multă artă efervescentă.”

Creierul stâng mă lovește. Doamne, ce fel de galerie de arte are scântei? Apoi încep să râd de arta mea efervescentă. Șoldul meu are nevoie de scântei. Mi-a vorbit. Nu știu ce îmi vă arăta dată viitoare judecata mea interioară, însă o vă face cu un șold scânteietor.