Sunday, 30 October 2011 12:44

Eliberarea durerii unei vechi povesti

Written by 
Rate this item
(6 votes)

Ador povestile emotionante. Ca si instructor de business pentru terapeutii CranioSacral, am ocazia sa aud multe povesti de acest gen, despre transformarile care au loc pe masa de tratament. Si din cand in cand revin la cele care starnesc ceva inlauntrul meu. Ceva asemanator s-a intamplat si cand am primit urmatorul eseu de la Jeannine Wiest, un terapeut CranioSacral din California de Sud. Este un exemplu usturator despre libertatea pe care o simtim atunci cand eliberam vechile si istovitoarele povesti care raman blocate in tesut. Lectura placuta!

“Soldul scanteietor” de Jeannine Wiest, LMT, CST

O durere puternica imi atrage atentia. Trebuie sa fac ceva sa calmez starea sacaitoare pe care o am din cauza durerii care imi strange ca intr-un arc soldul drept. Asa ca ma hotarasc sa merg sa o vad pe Abigail, un terapeut CranioSacral despre care am auzit lucruri bune. Lucreaza in afara orasului in care locuieste, undeva langa plaja.

O gasesc  usor. Am ajuns mai devreme, asa ca ma mai invart putin prin oras si dau de magazinul de chilipiruri. Intru, incercand sa-mi amintesc ce mi-ar mai trebui pentru acasa.  Gasesc niste cani pe care scrie: “Societatea Oficiala de Sarcasm: De parca ne-ar pasa ce bei”.  In starea existentiala in care ma aflu, cumpar doua.

Stomacul meu tremura de frica in timp ce ma indrept catre casa lui Abigail. Parchez masina, insa mai am 10 minte de asteptat, asa ca pornesc radioul. “You know that I could use somebody…” Kings of Leon. Ii ador.

Au trecut doar 3 minute. Poate ar trebui sa mai astept putin.  Un gradinar isi porneste suflanta, doua case mai incolo. Un alt barbat isi tarsaie picioarele cu un pudel dupa el care imi aminteste de cainele meu din copilarie. Ok, hai sa sun la sonerie.

Intru intr-o curte mica si caramizie cu un cactus, un windchime si trei perechi de pantofi. Abigail apare imbracata intr-un tricou Esalen si cu o pereche de pantaloni cu siret. Coboram impreuna in camera de tratament.

Ma lasa sa ma instalez si imi spune sa ma asez pe masa de tratament, cu fata in sus. Camera albastra are dulapuri pline de cristale si de carti. Lumina este difuza. Incerc sa-mi golesc mintea de magazinul de chilipiruri, animale din copilarie si asteptari.

Abigail intra in camera. Ii simt caldura palmelor in timp ce se conecteaza cu talpile mele si cu ritmul cranial. Se simte ca un zbarnait de electricitate sonica. Imi palpeaza partea din fata a corpului si ma intreaba despre operatiile pe care le-am facut, in timp ce mainile I se muta catre oasele iliace. Ii spun ca am avut doua laparotomii.

“Acum cat timp, ” ma intreaba ea.

“Demult, ” ii raspund. Mainile ei imi strang abdomenul ca un sandwich.

Dintr-o data sunt in clasa a 6a. O serie de amintiri imi inunda constiinta in timp ce ma cufund in starea SomatoEmotionala. Ma vad pe mine la varsta de 10 ani, in baia unei scoli din New York, impreuna cu Pam Maher.  Ne uitam amandoua in oglinda.

Pam are parul lung, blond roscat si il poarta despletit, cu carare pe mijloc, la fel ca Joni Mitchell. Trasaturile ei sunt slabe si osoase. Isi coloreaza buzele mici cu gloss Yardley Pot. Este model, poarta lucruri pe care eu nu le-am vazut niciodata in mall-ul Green Acres din Long Island.

Astazi poarta un costum in doua piese, din piele intoarsa, a carui nuanta roscata se asorteaza foarte bine parului ei.  Partea din fata si cea din spate sunt legate intre ele prin inele din carapace de testoasa, asa ca in ambele parti este un spatiu de 5 cm. Nu este vulgar datorita unitardului maro-striat pe care il avea pe dedesubt. Aceasta imagine a fost ascunsa in soldul meu drept.

“Unde esti acum, Jeannine? ”  ma intreaba Abigail.

Ii spun ca sunt in baie cu Pam. Mi se formeaza lacrimi. Sira spinarii mi se infioara de la gat pana la solduri.

“Ce se intampla acolo? ” ma intreaba ea incet.

“Se machiaza, ” ii raspund. “Ma prefac  ca mi-am uitat fardurile acasa, dar in realitate eu nu am asa ceva.”

Ma cuprinde  un val de greata in timp ce o vad pe mica Jeannine simtindu-se inferioara lui Pam. O lacrima imi pica pe obraz si fuge catre urec he.

“Spune-mi mai multe, ” imi spune neutru Abigail.

“Ea este model. Tocmai a pozat pentru revista New York Times. O intreb cum este sa fii singura pe o pagina intreaga. ”

Soldul meu urla de durerea unei artrite in devenire, insa eu nu am artrita. Acum Abigail imi strange soldul ca un sandwich.

“O intrebi ceva,  ” continua ea.

“Pun intrebari pentru ca vreau sa-mi imaginez cum este sa fii in mijlocul unei reviste. Ma simt atat de prost, de parca ea stie lucruri pe care eu nu le voi afla niciodata.”

Se lasa linistea. Fascia mea se deplaseaza pentru a gazdui aceasta atentie concentrata. Abigail ramane nemiscata. Lacrimi imi umplu fata.

Observatorul din mine este incantat si curios de ceea ce urmeaza sa se intample. Fiind neutru pe masa de tratament imi permite sa fiu martor la desirarea traumei. Este cea mai tare metoda de a explora.

Sunt inca in baie cu Pam. Isi tapeaza parul,  si mi se pare ciudat ca tot drept sta.  Eu nu as putea niciodata sa imi tapez parul.

“Cum te simti cand stii ca te-au ales pe tine? ” am indraznit eu.

“Nu stiu, ” imi raspunde Pam.

Este evident  ca raspunsul ei ma doare, insa ignor asta. Pana la urma este prietena mea si vreau sa aflu.

“Haide, Pam, cum sa nu stii?”

“Nu stiu pentru ca eu nu-mi pun intrebari idioate, ” imi spune ea.

Uimita, ma intreb, “Oare am auzit bine? Ce vrea sa spuna?”

Apoi realizez. Oh, oh nu. Jeannine, femeia adulta, priveste de pe masa de terapie, 40 de ani mai tarziu, si vede ce face Jeannine din clasa a 6a in acel moment. Isi paraseste corpul pentru a se proteja singura. Ia decizii referitoare la ziua aceea, care au ramas blocate in soldul meu de 50 ani.

Abigail observa ce se petrece. “Tocmai s-a eliberat o mare masa de caldura, ” spune ea. “Simti si tu?”

“Sunt invizibila, ” plange copilul de clasa a 6a din mine.

In acel moment mi-am confirmat singura ceva. Sunt o proasta. Pam nu ar fi spus-o daca nu ar fi fost asa. Intru intr-una din cabinele din baie si inchid usa.

Abigail murmura ceva, dar nu o pot auzi. Ridicand putin vocea, imi spune, “Zi-mi mai multe despre invizibil. ” Vocea ei patrunde in cabina unde eram blocata, in clasa a 6a.

“Inima mea, ” ii spun.

“Inima ta, ” Abigail repeta incet. “Ce e cu inima ta?”

“M-a injunghiat in inima cu cuvintele ei.”

“Te-a injunghiat.”

“Da. Pam, prietena mea perfecta, ”  ma smiorcai eu.

“Dar cum ramane cu inima ta? ”

“Inima mea este mare si neglijenta, nu este cool.”

“Mare, neglijenta, nu este cool, ” incearca Abigail sa oglindeasca ce-am spus eu. “Asa sa fie, oare?”

“Mmmhmm, ” spun eu soptit. “Trebuie sa o ascund.”

“Sa o ascunzi? De ce? ” ma intreaba Abigail.

“Trebuie sa o ascund ca sa o fac sa incapa in corpul asta.”

Ma linistesc in timp ce o senzatie mai usoara incepe sa mi se scurga prin sold. Trec cateva minute.  Corpul meu incepe sa intre in cunostinta.

De-a lungul anilor am spus povestea asta psihologilor si iubitilor mei, subliniind momentul in care am decis ca sunt o proasta. Niciunul dintre ei nu i-a oferit corpului meu eliberarea durerii provocate de cuvintele lui Pam, care a ramas blocata timp de 40 de ani in soldul meu. Acum energia aceea blocata s-a pus in muscare.

Abigail ma intreaba daca vreau sa refac scena. Are o mana pe sold si una pe inima mea.

“As vrea sa trag chiulul, sa ma duc pe mine, cea din clasa a 6a, in parc si sa ma scot din baia aia inainte sa ma ascund in cabina si sa ma prefac ca totul este bine, ” spun eu.

“Vrei sa te ajut?” ma intreaba Abigail.

“Nu, o sa ies dansand din cladire si o sa ma indrept catre Central Park.”

Si fac asta in mintea mea.  Simt in viscere cat de eliberator este sa schimb cursul acestei povesti si sa alerg  catre copacii verzi cu inima mea mare si neglijenta.

“Ce simti acum in sold? ” ma intreaba Abigail.

“Il simt gol, ”ii raspund, “ca o mare galerie de arta din oras, care asteapta sa se umple cu arta.”

Niciodata nu m-am gandit la o asemenea analogie si tocmai asta ma fierbe.

“Cu ce ai vrea sa o umpli? ” ma intreaba ea.

“Cu scantei, ” ii raspund. “Multa arta efervescenta.”

Creierul stang ma loveste. Doamne, ce fel de galerie de arte are scantei? Apoi incep sa rad de arta mea efervescenta. Soldul meu are nevoie de scantei. Mi-a vorbit. Nu stiu ce imi va arata data viitoare judecata mea interioara, insa o va face cu un sold scanteietor.

 

Read 14247 times Last modified on Monday, 07 November 2011 01:05

Latest from Mihaela Gugu

Related items

Login to post comments